Diferențe semnificative în reciclarea PET-urilor între Ilfov și București, reflectând criza de apă din provincie
Județul Ilfov, adesea perceput ca un simplu cartier administrativ în vecinătatea Bucureștiului, dezvăluie o problemă mai adâncă decât pare la prima vedere: o criză acută a apei potabile. În timp ce Capitalei îi revin numeroase investiții și un sistem centralizat, Ilfovul rămâne departe de această poveste de succes, lucru reflectat în comportamentul localnicilor în ceea ce privește reciclarea ambalajelor.
Datele din Sistemul de Garanție-Returnare (SGR) indică faptul că locuitorii județului returnează în medie cu peste 20 de PET-uri mai mult decât bucureștenii, ajungând la aproximativ 247 PET-uri per capita anual, comparativ cu 226 în Capitală. Diferența nu e doar statistică; ea relevă probleme fundamentale legate de accesul la apă de calitate și de infrastructură deficitară în zonele periurbane.
Un sistem de reciclare activ, dar insuficient pentru provocările locale
Deși volumul total de ambalaje returnate în Ilfov ating aproximativ 134 de milioane de bucăți în decurs de un an, acest fapt nu poate fi analizat izolat. În total, județul colectează aproape 19.600 de tone de ambalaje, dintre care cea mai mare fracție o reprezintă plasticul. În timp ce în București s-au adunat peste 59.000 de tone de ambalaje, diferența contextuală ține și de infrastructura de apă potabilă, de încrederea în sistemele publice și de modul în care consumatorii definitează responsabilitatea.
Criza de apă curentă din Ilfov se datorează, în principal, în speță, poluării masive a pânzei freatice, cauzată de deversări ilegale și lipsa unor sisteme eficiente de epurare. Primarul din Otopeni, un exemplu elocvent, se află sub anchetă pentru că ar fi furat aproximativ șapte milioane de euro din fondurile destinate reabilitării infrastructurii de apă-canal. Această situație a făcut ca mulți localnici să depindă de apă îmbuteliată, ceea ce explică, în parte, și fluxul mare de ambalaje PET returnate.
Ilfovul, în război cu apa și cu sistemele de reciclare
Mecanismul de colectare funcționează, însă are limitările sale. În lipsa unor rețele solide de distribuție a apei de bună calitate, oamenii cumpără din ce în ce mai mult apă îmbuteliată, folosind ambalaje de tip bidon sau PET, multe din acestea nerecunoscute de aparatele de reciclare și, astfel, ajungând direct la firmelor de salubritate. La lux, aceste realități contribuie la o diferență de aproape 9% între PET-urile returnate în Ilfov și cele din București.
Pe tot parcursul anului, fluxul de ambalaje a fost constant, cu fluctuații sezoniere, iar cele mai ieșite-uri au avut loc în lunile de vară, când consumul de apă îmbuteliată crește semnificativ. Astfel, ilfovenii, cu toate că reciclează în mod activ, nu pot compensa lipsa infrastructurii de apă sigură, ceea ce perpetuează cercul vicios al consumului excesiv de plastic.
Bucureștiul, sistem mai adaptat, dar tot cu provocări
În Capitală, sistemul de colectare funcționează la un nivel diferit. În cele șase sectoare, peste 59.000 de tone de ambalaje au fost returnate în 2025, majoritatea fiind sticlă, plastic sau metal. Sectorul 3 devine lider, cu peste 11,7 mii de tone, însă diferențele dintre sectoare arată totodată că gestionarea acestor resurse poate fi încă optimizată.
În ciuda volumelor uriașe, cifrele reflectă și o maturizare tot mai clară a sistemului, într-un moment în care România reușește să recicleze peste 5 miliarde de ambalaje anual, atingând și o rată de colectare de peste 83%. În acest context, însă, e clar că implicarea consumatorilor din Ilfov, mai activa decât cea a bucureștenilor, survine nu doar din conștiința ecologică, ci și din necesitatea de a evita costurile asociate consumului de apă îmbuteliată.
Perspectivele rămân interesante: dacă infrastructura de apă potabilă va fi modernizată și problema poluării va fi gestionată eficient, se poate ca, în viitor, și comportamentul de reciclare să se schimbe, reducând încărcătura cu PET-uri și grijile legate de apă. Până atunci, diferențele din întreaga zonă metropolitană continuă să fie un semnal clar al nevoii urgente de investiții în infrastructură și de un management mai responsabil al resurselor.
