Mircea Lucescu se confruntă cu o enigmă dificilă în perspectiva barajului pentru calificarea la Campionatul Mondial din Qatar: cine i-ar putea purta tricoul cu numărul 9 în meciul crucial de la Istanbul? În condițiile în care listele oficiale sunt aproape goale și posibilitatea unui “blestem al zilei de vineri” pare să planeze peste echipa națională, selecționerul are nevoie de soluții de moment, dar și de onestitate în privința resurselor disponibile.
Cine va purta tricoul cu numărul 9?
Conform informațiilor din anturajul lotului, cea mai sigură variantă pentru postul de atacant central în partidele de calificare rămâne Daniel Bîrligea. La doar un an după ce a fost propulsat în prim-planul fotbalului românesc, jucătorul de la FCSB pare singura soluție validă. Suspiciunile privind nivelul său actual sunt însă reale. În vreme ce forma din campionat a fost în scădere, suspendările și accidentările au redus drastic opțiunile, iar Bîrligea devine chiar mai important ca oricând.
Un alt nume care circulă pentru această poziție este Daniel Paraschiv, de la Rapid, dar experiența sa internațională încă nu l-a transformat într-un veteran, capabil să gestioneze presiunea unui meci atât de mare. În afară de aceștia, lista invocată de specialiști include și câțiva stranieri, precum Vermeșan de la Primavera Verona, dar probabil că implicarea lui va fi mai mult simbolică, în ton cu atmosfera de început de primăvară.
Problema atacanților în fotbalul românesc
Situația din teren nu lasă loc de multe speranțe: lista lotului național conține nu mai puțin de 46 de jucători, cu o predominanță covârșitoare de stranieri, aproape 30, față de doar 17 români. Și chiar dacă listele se înmulțeau cu nume de import, realitatea rămâne dură: foarte puțini atacanți autohtoni au valoarea și experiența necesară pentru marile meciuri.
“Este o situație complicată, dar reflexia trebuie să înceapă acasă, în centrele de copii și juniori,” confirmă analiști și antrenori din fotbalul intern. În lipsa unor soluții autohtone, cluburile preferă să aducă jucători străini, de cele mai multe ori inexperimentați sau doar pentru soluții de moment. Problema nu e doar la nivel de tehnici și tactici, ci și la capitolul dezvoltare a unui atacant de vreo două decenii încoace.
Alternativa improvizațiilor și riscurile lor
Dacă selecționerul va fi nevoit să apeleze la soluții de avarie, se va rezuma probabil la improvizații. Se vorbește despre David Miculescu, un jucător versatil, dar aflat în proces de acomodare și fără forma necesară pentru un meci de asemenea calibru. Baiaram, altă variantă, excelează la Craiova pe bandă, însă mai degrabă ca aripă decât ca vârf de atac. Florin Tănase, jucător de top al campionatului, a fost deja vehiculat pentru poziția de vârf retras, dar rămâne doar o idee pentru scurte perioade.
Situația nu face decât să arate o criză de atitudine și de strategie în fotbalul românesc. La final, mulți specialiști ajung să pună problema într-un mod simplu: problema nu e doar a selecționerului, ci și a structurii de juniori și a politicilor cluburilor.
Răutăți și reflecții asupra sistemului
Săracitatea de atacanți români adevărați a transformat campionatul intern într-un teren de testare pentru străini, adesea lipsiți de experiența necesară. Într-un cerc vicios, cluburile preferă să importe soluții de moment, în timp ce centrele de juniori par incapabile să producă atacanți valoroși la nivel internațional.
De fapt, această situație ridică o întrebare retorică, dar încă valabilă: cine are mai multă vină? Sistemul de tineret, care nu reușește să educe atacanți de calitate, sau cluburile, care preferă să mizăm pe străini pentru rezultate imediate, ignorând viitorul?
Faptul cert este că, indiferent de soluție, meciul cu Turcia de la Istanbul va fi și mai dificil de abordat dacă selecționerul nu va găsi răspunsuri rapide și eficiente. La final, Mircea Lucescu va trebui să gestioneze nu doar o echipă, ci și o adevărată criză națională de atacanți. Și pentru asta, va fi nevoie de mai mult decât liste și improvizații: de un plan real pentru redresare și de o viziune pe termen lung. În absența ei, șansele de a vedea România la Mondiale în viitorul apropiat rămân precare, chiar și în cea mai optimistă variantă.
