Conform Defenseromania.ro: Industria de apărare din România se confruntă cu un paradox: dispune de infrastructură și expertiză acumulată în decenii, dar o mare parte din capacitățile sale sunt subutilizate sau depășite tehnologic, arată analize recente. Nu s-a distrus totul, însă realitatea este departe de miturile unei industrii complet dispărute sau, dimpotrivă, de o capacitate militară optimă.
Ce mai deține România din industria de apărare
Spre deosebire de percepția generală, România nu pornește de la zero în producția de armament și muniții. Există încă fabrici relevante în domenii precum producția de muniții, mentenanța de armament, construcții navale și aeronautică, precum și anumite sectoare electronice. Infrastructura industrială, terenurile, personalul specializat și licențele sunt active preexistente.
Cu toate acestea, o parte semnificativă din această infrastructură este subutilizată, tehnologic depășită sau organizată într-un model economic care nu s-a adaptat pieței moderne de apărare. Analiza realistă implică evaluarea proporției din patrimoniul industrial militar care reprezintă astăzi o capacitate reală, competitivă și utilă pentru Armata Română și aliații săi.
Declinul și transformarea industriei de apărare
Industria de apărare comunistă a fost construită pentru o economie de război și o piață externă largă, incluzând exporturi masive către statele din blocul sovietic. Prăbușirea Pactului de la Varșovia a dus la o scădere drastică a comenzilor interne și la restrângerea exporturilor, punând sub semnul întrebării sustenabilitatea pieței pentru care fusese concepută.
Datele indică o reducere dramatică a numărului de angajați în sector. De la peste 200.000 de persoane înainte de 1989, ROMARM ajungea în jurul anului 2000 la aproximativ 40.000, pentru ca ulterior numărul să scadă sub 6.000. Această contracție, deși severă, nu trebuie privită exclusiv ca un eșec. O mare parte din capacitatea de producție dinainte de 1990 nu mai avea o justificare economică într-o Românie integrată în economia europeană și NATO, cu standarde și nevoi diferite.
Problema principală a fost lipsa unei transformări profunde a ceea ce a rămas. Închiderea sau restrângerea capacităților nu a fost urmată de construirea unei industrii mai mici, mai moderne, automatizate și competitive. Astfel, România a rămas cu un patrimoniu industrial militar considerabil, dar o parte funcționează mult sub potențialul său.
ROMARM: Structura și performanța
ROMARM, Compania Națională de Vânzări, este principala structură industrială de stat din domeniul apărării, funcționând ca societate-mamă pentru o rețea de filiale. Totuși, industria de apărare românească este mai largă, incluzând și alte companii de stat precum IAR Brașov sau Romaero, dar și un sector privat în creștere, cum ar fi Aerostar.
Datele financiare recente ale ROMARM ilustrează această complexitate. Compania-mamă a raportat pentru 2025 o cifră de afaceri de 540,4 milioane de lei, o scădere semnificativă față de 1,445 miliarde de lei în 2024. Filialele au performanțe variabile. În 2024, cele 15 filiale au înregistrat o cifră de afaceri cumulată de 2,66 miliarde de lei și un profit de 24,6 milioane de lei. Pentru 2025, 12 filiale au raportat o cifră de afaceri de peste 1,3 miliarde de lei și un profit de 71,6 milioane de lei, cu creșteri spectaculoase la unele fabrici.
Uzine precum Mecanică București și Mecanică Cugir au înregistrat profituri și cifre de afaceri notabile. Totuși, cinci dintre cele 12 filiale analizate au raportat pierderi în 2025, indicând diferențe mari de performanță în cadrul aceluiași holding.
Impactul războiului din Ucraina și decalajul competitiv
Invazia Rusiei în Ucraina a generat o cerere reînnoită pentru muniție, armament și echipamente, o situație nemaiîntâlnită de decenii. ROMARM a recunoscut în raportul său pentru 2023 o evoluție spectaculoasă a exporturilor, direct legată de nevoile de securitate europene. Totuși, analiza subliniază și limitările: unele produse, în special muniția de artilerie, nu mai puteau fi realizate în filialele ROMARM sau aveau termene lungi și costuri mult mai mari decât concurența. Capacitatea fizică nu permitea satisfacerea rapidă a comenzilor majore.
Aceasta evidențiază o diferență fundamentală: existența fizică a unei fabrici nu garantează competitivitatea pe piața militară modernă. Factori precum producția de serie, standardizarea, controlul calității, costul unitar, automatizarea, trasabilitatea, certificarea, accesul la materii prime și lanțul de furnizori, precum și capacitatea de a mări rapid producția sunt esențiali. România prezintă încă un decalaj important în aceste domenii.
Capacitatea nominală versus capacitatea reală
O altă confuzie frecventă este între capacitatea industrială teoretică și cea efectiv disponibilă. O analiză a pieței românești de apărare sugerează că producția efectivă reprezintă doar aproximativ 40% din capacitatea nominală, din cauza problemelor precum îmbătrânirea forței de muncă, lipsa investițiilor, utilaje vechi și o cultură managerială arhaică. Deși cifra de 40% este o estimare, ea subliniază problema utilizării deficitare a infrastructurii industriale existente.
Acesta este, în același timp, un avantaj și un dezavantaj. Avantajul constă în faptul că nu este necesară construirea completă de la zero. Dezavantajul este tentația de a considera această infrastructură o industrie funcțională, ceea ce poate duce la decizii greșite. Modernizarea unei capacități existente poate fi eficientă, dar uneori construirea unei facilități noi poate fi o soluție mai rațională. Aceasta ridică și provocări sociale legate de reconversia profesională.
Punctele tari și slăbiciunile industriei
România păstrează competențe importante în producția de muniție, armament terestru, explozivi, mentenanță și reparații, aeronautică și construcții navale. Aceste domenii reprezintă o bază pentru dezvoltarea viitoare. Avantajul geografic, poziționarea pe flancul estic al NATO, accesul la Marea Neagră și coridoarele terestre sunt atuuri logistice și militare semnificative. De asemenea, accesul la piața europeană și la ecosistemul NATO oferă companiilor românești oportunități de integrare în lanțurile industriale occidentale.
Pe de altă parte, problemele structurale sunt profunde. Industria de stat, dominată de ROMARM, este caracterizată de performanțe slabe, lipsă cronică de investiții, guvernanță ineficientă, rigiditate managerială și îmbătrânirea forței de muncă. Un alt dezavantaj major este dependența de componente importate din alte state europene și SUA, în special pentru componente critice, fără de care producția și mentenanța tehnicii militare s-ar putea bloca într-o criză.
Strategia națională și provocările viitoare
România are, pe hârtie, o direcție strategică clară. Strategia Națională pentru Industria de Apărare 2024–2030 vizează modernizarea și retehnologizarea operatorilor de stat și privați, creșterea competitivității, cercetarea-dezvoltarea și stimularea participării companiilor românești la programele europene și NATO. Provocarea majoră este tranziția de la strategie la execuție.
Instrumentul european SAFE, cu o alocare de 16,7 miliarde de euro, este un mecanism financiar pentru investiții și achiziții comune, nu un program direct de finanțare pentru ROMARM. Câștigul industrial local depinde de corelarea achizițiilor externe cu producția locală, mentenanța, integrarea și dezvoltarea furnizorilor români. Astfel, banii cheltuiți pentru apărare pot contribui la construirea unei capacități industriale proprii.
După peste trei decenii de tranziție, România dispune de un nucleu industrial militar real, fragmentat și inegal modernizat. Anumite fabrici au demonstrat o capacitate spectaculoasă de creștere la primirea unor comenzi, dar altele continuă să piardă bani și să opereze cu tehnologii depășite. Adevărata problemă nu este lipsa banilor, ci lipsa unei selecții strategice a ceea ce merită construit, modernizat sau abandonat. România trebuie să distingă între rentabil comercial, important militar și potențial competitiv cu investiții, pentru a integra restul industriei într-un ecosistem european și transatlantic.
Sursa: Defenseromania.ro