Fost informator al Securității, recompensat în clandestinitate cu vechime fictivă în muncă pentru 14 ani de colaborare
Un episod neașteptat, dar grăitor despre metodele prin care statul comunist își gestiona „resursele umane” s-a dezvăluit recent, într-un documentemistor interesant ce aruncă lumină asupra practicilor din umbra sistemului represiv din acea vreme. Conform unor documente din 1970, un fost colaborator al Direcției I a Securității, cunoscut sub numele de Dragomir Mihai, a primit o soluție discretă pentru a i se recunoaște oficial vechimea în muncă, deși legislația specifica nu permitea acest lucru, având în vedere statutul său de informator neangajat oficial pe piața muncii.
Anii de colaborare, fără drepturi sau recunoaștere legală
Dragomir Mihai a lucrat ca informator pentru Securitate între 1956 și 1970, perioadă în care a fost plătit din fonduri speciale, dar nu a avut un salariu de angajat obișnuit, fapt ce îi afecta drepturile sociale și pensia. În condițiile în care legislația din perioada comunistă nu accepta ca astfel de activități să fie considerate vechime în muncă, informatorul s-a adresat direct Securității, solicitând sprijin pentru rezolvarea problemei. Acest demers a dus la o intervenție susținută din partea conducerii, care, deși a recunoscut că problema nu are o soluție legală, a decis să găsească o cale administrativă pentru a-l ajuta.
Decizia „se rezolvă”: o soluție administrativă, nu legală
În urmă cu aproape 53 de ani, conducerea Securității a aprobat o procedură specială, explicit relata într-o notă-raport datată 28 aprilie 1970, și aprobată de președintele Consiliului Securității de atunci, Ion Stănescu. Conform acesteia, perioada de colaborare a fost împărțită în două faze: între 1956 și 1967, considerată activitate militară în cadrul aparatului securist, având grad de plutonier, și între 1967 și 1970, ca angajat civil. În mod simbolic, aceste ani au fost recunoscuți ca vechime pentru pensionare sau alte drepturi, prin emiterea retroactivă a unor ordine și carnet de muncă. Astfel, oficial, istoria colaborării a fost modificată și minimalizată, dar cu un scop clar: asigurarea drepturilor sociale și financiare ale fostului informator.
Această practică nu a fost o excepție, ci un exemplu clar al sistemului paralel creat în interiorul statului comunist, unde deciziile administrative ad hoc prevedeau luarea unor măsuri nerezonabile în fața legislației, pentru a menține „ordinele” interne. La acea vreme, aceste metode erau răspândite și, chiar dacă nu erau legale, erau aplicate cu bună știință pentru a asigura loialitatea și protecția anumitor coterii sau persoane considerate utile „culișului de influență”.
Sistemul „Pile, Cunoștințe, Relații” – un mod de funcționare într-un stat totalitar
Cazul dragorului Mihai nu este singular. În interiorul sistemului de stat comunist, ascuns sub aparența legalității, funcționa un mecanism în care informațiile și influența personală contau mai mult decât legea. Așa se explică și gluma din epocă despre „P.C.R. – Pile, Cunoștințe, Relații”, un slogan amintit de CNSAS care reflecta, în mod amar, realitatea sistemului. Se pare că, în acea perioadă, „rezolvarea” unor situații delicate nu necesita întotdeauna respectarea legilor, ci doar o decizie administrativă din cercurile înalte.
Revelațiile recente aduc în prim-plan un aspect al perioadei comuniste mai puțin vizibil pentru public – modul în care anumite decizii erau luate pentru a proteja sau recompensa anumite persoane, indiferent de legalitate, prin practici ce astăzi ar fi considerate arbitrar și ilicit. În cazul lui Dragomir Mihai, astfel de decizii au permis transformarea unei colaborări temporare într-o vechime „recunoscută” oficial, pentru a-i asigura un nivel minim de confort social și un drept pensie, în ciuda faptului că, la acea vreme, mulți alții care munceau legal nu beneficiau de aceleași privilegii.
În timp, astfel de măsuri întrețeseau un sistem de relații și pile, în care legea era adesea o pseudolegitate, iar deciziile – de fapt, decizii de forță și influență. Actuala dezvăluire scoate la lumină aceste practici și servește ca o mărturie a unei epoci în care legile nu primeau întotdeauna aplicare, ci erau înlocuite de rețete de ordin administrativ, mai mult sau mai puțin supravegheate.
Din perspectiva istoriei și a memoriei colective, astfel de relatări întăresc înțelegerea asupra mecanismelor de control, dominare și recompensare în societățile totalitare, rămânând o mărturie vie asupra modului în care funcționa „pălăria” puterii în epoca comunistă. Rămâne de văzut dacă și în perioada postcomunistă asemenea practici vor fi complet eradicate, dar precum se vede în cazul de față, istoria nu uită și, uneori, aduce la lumină „soluțiile” întunecate folosite pentru a păstra aparența și, uneori, propria supraviețuire.
