Conform Economica: Marea naţionalizare a1948, un punct de cotitură în economia românească
Procesul de naţionalizare a proprietăţii private, lansat oficial odată cu Conferinţa Naţională a Partidului Comunist din octombrie 1945, a culminat în iunie 1948 cu preluarea de către stat a numeroase sectoare economice esenţiale. Această mutare strategică a marcat o ruptură fundamentală în structura economică a României postbelice, punând bazele unui sistem de economie planificată, modelat după cel sovietic.
Politica de centralizare a început să prindă contur încă din decembrie 1946, prin etatizarea Băncii Naţionale a României, gest care a asigurat controlul guvernamental asupra întregului sistem bancar. Ulterior, crearea comisiei ministeriale pentru refacerea economică în iulie 1947 a vizat o gestionare centralizată a resurselor primare, producţiei şi distribuţiei bunurilor.
Pașii pregătitori pentru preluarea activelor
Demersurile pentru naţionalizarea întreprinderilor au fost accelerate începând din octombrie 1947, printr-o amplă campanie de inventariere a activelor industriale, comerciale şi de transport aflate în proprietate privată. Pentru coordonarea acestui amplu proces, au fost înfiinţate o Comisie Superioară de Naţionalizare, alături de comisii judeţene şi colective operaţionale la nivelul fiecărei unităţi economice.
Hotărârea finală a fost adoptată în cadrul Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (PMR), desfăşurată între 9 şi 11 iunie 1948. Gh. Gheorghiu Dej a prezentat raportul ce a stat la baza legii privind naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi. Proiectul de lege, odată aprobat de Guvern, a intrat la votul Marii Adunări Naţionale.
Argumentele pentru naţionalizare și amploarea ei
Gh. Gheorghiu Dej, pe atunci prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, a justificat nevoia acestei schimbări structurale prin prisma „ridicării nivelului politic, economic şi cultural al poporului nostru”, afirmând că „cea mai importantă parte din mijloacele de producţie” urma să fie trecută „în mâinile statului, ca bun comun al poporului”.
Prin legea adoptată, au fost preluate toate „bogăţiile subsolului”, alături de întreprinderi din industriile siderurgică, metalurgică, navală, carboniferă, petrolieră şi de gaze naturale. Lista bunurilor naţionalizate s-a extins, cuprinzând și unități din industria alimentară, cum ar fi cele de uscat fructe, producătoare de bulion ori marmeladă. De asemenea, au intrat sub controlul statului Societatea Anonimă Română de Telefoane şi Societatea Română de Radiodifuziune.
Legea a fost votată în unanimitate, iar în patrimoniul statului au intrat 8.894 de întreprinderi. Cotidianul „România Liberă” din 13 iunie 1948 a titrat pe prima pagină că „În toate întreprinderile naţionalizate oamenii muncii au primit cu un uriaş entuziasm istorica hotărâre a Marii Adunări Naţionale”. Similar, „Scânteia” publica în aceeași zi mesajul „Fabricile sunt ale noastre, să le păzim ca ochii din cap!”.
Controlul statului s-a extins ulterior, cuprinzând în noiembrie 1948 cinematografele şi unităţile sanitare, iar până în 1950, farmaciile, întreprinderile chimice, alte unităţi economice şi social-culturale, inclusiv locuinţele. Tot în iunie 1948 a fost înfiinţat şi Comitetul de Stat al Planificării, responsabil cu elaborarea planurilor economice naţionale. Această perioadă a însemnat, de asemenea, eliminarea elitei politice şi culturale din viaţa publică, adoptarea modelului sovietic în toate domeniile și o rigiditate a sistemului introdus, care a persistat până în decembrie 1989.
Sursa: Economica
